sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Anna Karenina, imposibila iubire



A fost suficientă o simplă privire,
Ca să fim stăpâniţi de-o mare iubire,
Ne-am întâlnit din întâmplare,
Pe un peron, într-o gară oarecare.
Este iubirea ce m-a obsedat,
Din acea zi, neîncetat m-a torturat,
Aveam o viaţă extrem de liniştită,
Dar lipsea ceva ca eu să pot fi fericită.
Mi-ai spus atunci că mă doreşti,
Că vrei cu orice preţ să mă reîntâlneşti,
Ţi-am spus atunci că nu accept,
Dar inima sărea din piept.
Eu ţi-am spus „NU”, politicos,
Dar viaţa mi-ai întors pe dos,
Cu o privire, cu un gest,
Simţem că mor, că-nnebunesc.
O altă întâlnire, ce raţiunea o refuza,
Dar pe care fiinţa mea năvalnic o dorea,
S-a întâmplat , atunci cu rapiditate,
Sentimentele-n cascade uitând de moralitate.
Apoi , m-am reîntors sfios acasă,
Reîntoarecerea era ca o pedeapsă,
Pentru că mintea mea era continuu stăpânită,
De chipul tău şi o iubire deja înfăptuită.
Cu Sasha mă jucam, râdeam, vorbeam,
Dar eu la tine mă gândeam,
Copilul, Universul Meu, atât conta,
Acolo, în palatul ce gazdă-mi oferea.
Un palat, în care, de multă vreme s-a uitat,
Ce e iubirea, sentimentul pur şi minunat,
Karenin, soţul meu, mereu îmi repeta ,
Că am respect şi asta e tot ceea ce conta.
Conta doar pentru el, căci eu,
Doar la Vronski mă gândeam mereu,
Un conte ce şi-a părăsit iubita
Pentru Karenina, ispita.
Nu mai conta nimic acum,
Doar o iubire de nebuni,
Un soţ gelos, o răzbunare,
Fără divorţ, fără iertare.
Karenin s-a simţit rănit,
Când, cu Vronski a fugit
Anna, lăsând totul, uitând
De-al său trecut, în labirint.
Divorţul nu l-a obţinut,
Pe Sasha crâncen l-a pierdut
Iubirea ei s-a transformat,
Într-o durere de neuitat.
Durere ce-a trimis-o-n gara,
Acolo, unde, Vronski seara
I-a declarat iubire sfântă
Ce-acum în faţa trenului o-aruncă.
Un destin trist şi o iubire,
Ce poate vrea să dea de ştire,
Că viaţa e croită strâmb,
Cum nouă nu ne dă prin gând.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu